Încă din primele zile ale revoluţiei care l-a dat jos pe Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu a fost sinonim cu un singur lucru: frica de viitor. Spaima de incertitudine, incapacitatea de a se descurca în afara şablonului „desenat” de statul care-ţi dădea loc de muncă, o casă şi, după 5-7 ani de aşteptare o Dacie 1300 cu care nu puteai circula decât un weekend din două şi dacă nu erai descurcăreţ (dar cine nu era atunci?) nici în restul timpului.
Nu am văzut pe vreun comentator politic de la noi să sesizeze că a trecut ceva vreme de când nu a mai apărut pe piaţă nici un sondaj privind scorul partidelor, deşi în urmă cu ceva vreme erau cel puţin două-trei pe lună. O explicaţie ne-a oferit-o alegerile europarlamentare când sondajele „prietenoase” au creat nişte aşteptări prea mari şi au adus în final mai multe prejudicii decât beneficii.
PSD a luat, se pare, cea mai proastă decizie pe care o putea lua. Când trebuie să fie uniţi, apar facţiuni divergente. Partidul pare să se fi împăcat cu soarta şi acceptă înfrângerea în faţa lui Traian Băsescu după ce au văzut că imediat ce ridică vreunul nasul este pocnit imediat cu o doză de rahat împrăştiat de ventilatoarele cotroceniste. A păţit-o Adrian Năstase, Miron Mitrea, Sorin Oprescu, Victor Ponta şi azi, Cristian Diaconescu. Să ştie bine şi să înţeleagă cine este şeful.
Adi face pe blogul său pronosticurile pentru un potenţial guvern PDL, pornind de la premisa că următoarele alegeri vor aduce două variante: guvern PDL-UDMR sau PNL-PSD-UDMR. Nominalizările sunt cele vehiculate pe piaţă, neexistând alternative. În ceea ce priveşte premierul, Stolojan nu are nici o şansă, el având rezervat fotoliul de la BNR – o alegere de politician înţelept. Problema este însă alta. PDL nu are cum să facă guvernul.
În toate analizele plitice – inclusiv ale mele – situaţia a fost analizată exclusiv dintr-o perspectivă politică, ignorându-se perspectiva economică. Or, cred că luând în considerare şi perspectiva economică, rezultatele ar putea fi un pic diferite.
Sfârşitul de an aduce primul sondaj după apariţia partidului prezidenţial, care trasează „grila de start” pentru anul viitor. Sondajul semnalează câteva lucruri interesante:
Naşterea noului partid nu trebuie, totuşi, privită numai cu ironie şi superioritate faţă de modul jenant în care s-a petrecut, aşteptând ca membri celor două grupări să se ia la bătaie. După câte se vede, momentul penibil a fost trecut şi nici prin filiale nu bate vânt de răzmeriţă. Sau dacă bate, el nu ajunge în presa centrală.
Una dintre tezele avansate în ultima vreme este că apariţia marelui partid de dreapta va duce la „sufocarea” PNL, care va pierde electoratul său în favoarea noului partid. Deşi logică, teza mi se pare eronată şi nu cred că cele două partide vor concura în vreun fel pe acelaşi electorat.
Dacă liberalii şi social-democraţii ar avea ceva inteligenţă şi capacitate politică, ar organiza alegerile parlamentare în următoarele 2-3 luni şi ar spulbera efectiv partidul prezidenţial. Chiar şi dacă nu vom avea alegeri prea curând, PSD şi PNL au mai mult de câştigat din această fuziune decât preşedintele. Să luăm fiecare partid pe rând:
Dan Andronic pune pe blogul său o întrebare foarte interesantă referitoare la oportunitatea intrării PSD la guvernare. Din punct de vedere pragmatic, o coaliţie PNL-PSD-UDMR este singura capabilă să guverneze şi să genereze o majoritate parlamentară atât acum, cât şi după alegerile următoare. Traian Băsescu face ca cele două partide ale sale să fie excluse din orice combinaţie şi este mai mult decât evident că acestea nu vor fi în stare să adune suficiente voturi pentru a guverna singure.
